Cartea săptămânii: Cronica de familie - Petru Dumitriu

Dupa '90, Petru Dumitriu a fost, in mod obsesiv, intrebat de ce si cum a devenit un reprezentant al realismului socialist. Spre cinstea sa, scriitorul nu da, post festum, explicatii “eroice” si sofisticate, ci unele reale si extrem de terestre: protejarea parintilor sai arestati si anchetati si incercarea lui disperata de-a supravietui: “Efectiv, eu am inceput crapand, pur si simplu, de foame. Eram slab, eram aproape un schelet. De nemancat ce eram” sau “Eram un schelet. Si ma gandeam: mor de foame, mor de pneumonie, mor de tristete. Ce ma fac? Hai sa incercam cu astia!” Si, prin urmare, “s-a facut frate cu dracul pana trece puntea”. Dar ceea ce e decisiv pentru onoarea scriitorului nu e faptul ca el recunoaste acum ca a semnat pactul cu diavolul, ci ca el marturisea adevarul chiar atunci, in momentul cand facea acest pact, adica in anii '50. Capitularea scriitorului si semnalarea ei se afla inregistrate in ultima parte, a XXIV-a, a Cronicii de familie, dedicata Tineretii lui Pius Dabija, adica artistului tanar din perioada obsedantului deceniu (initialele personajului, P.D., sunt chiar cele ale prozatorului).(Jurnalul National)

In hîrtii de vînzare şi cumpărare de moşii din vremea principelui Constantin Brîncoveanu se iveşte întîia oară neamul unor Cozieni, numiţi aşa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Tîrgovişte. Cozia era moşia lor atunci ; în hrisoave vorba de o jupîniţă Davida, de un Mihail, de un Grecea Cozianul şi apoi de alţii, urmaşi ai lor, care au stăpînit Cozia, adăugîndu-i moşia Gîrla, moşia Slobozia Veche, moşia Dîrdori şi altele; nepoţii şi strănepoţii acestora au cumpărat pămînturi în cîmpie, la Tătaru şi alte sate pe care le-au umplut cu ţărani bulgari. Asta s-a petrecut mai tîrziu, cînd pe poruncile domnilor Mavrocordaţi şi Cal iman, după formula Io... Voevod, Bojiiu milostei gospodar zemli Vlahiskoe, şi sfîrşitul toliko pisai Gospod, „atîta a scris stăpînul, se lipea pecetia Gospod, cu corbul heraldic, şi dedesubt iscăleau înşiraţi toţi marii dregători. Printre numele lor zgîriate cu litere colţuroase, se scriu în multe documente Şerban Cozianu serdar, Alexandru Cozianu logofăt, Lascarache Cozianu iarăşi logofăt; încă de tineri copiii lor erau mumbaşiri domneşti;