joi, 1 august 2013

Recomandare lunară de carte românească. Cartea lunii august: Viaţa la ţară. Tănase Scatiu. În război - Duiliu Zamfirescu


Autor: Duiliu Zamfirescu
Editura: Litera International
Anul publicării: 2009
Pagini: 232
Dimensiuni: 130x210
Categoria: Jurnalul National
  • ISBN: 978-973-675-622-1
DESCRIERE
Şi totuşi, unei atari caracterizări strict estetice poate că n-ar trebui decât să-i adăugăm o notaţie simplă, elementară: în universul vieţii noastre cotidiene, cel înţesat de valori pestriţe, în care spiritul exhibiţionist al noilor Scatii a devenit o adevărată instituţie – el fiind tot mitocănesc, agresiv şi invaziv ca şi acum un veac – tot ceea ce ne rămâne este să ne autocontemplăm, distanţându-ne şi decantând în tot tumultul haotic ceea ce are valoare morală perenă şi sens în longue durée, cum ar spune Fernand Braudel. Poate că aşa ceva a intuit Duiliu Zamfirescu încă de atunci, iar ca scriitor s-a simţit dator să lase generaţiilor viitoare Ciclul Comăneştenilor, iar ca om să fie, întotdeauna, politicos. Or, se ştie că virtutea politeţii a „locuit” firesc în cele două stiluri şi moduri de viaţă atât de apreciate de autor: aristocraţia şi ţărănimea. Două clase sociale care au dispărut din istorie, tot aşa cum trăsăturile morale şi estetice asociate lor în mod privilegiat par a fi estompate în contemporanitate: statornicia, nobleţea caracterului, generozitatea, răbdarea, blândeţea, serenitatea şi simţul onoarei. Eclipse şi absenţe despre care nu se poate sa nu meditam recitindu-l pe Duiliu Zamfirescu. (litera.ro)

VASILE MORAR

Trecuseră mai multe săptămâni de când plecase Saşa şi mai multe zile de când Matei primise scrisoarea din urmă. Lucrurile luau o întorsătură ciudată, care îl împiedica să urmeze mai departe planul de a se scăpa de Aglaia.în adevăr, ultima scrisoare a Saşei cuprindea o destăinuire din cele mai mişcătoare; ea surprinse amorul băiatului pentru Tincuţa, şi, în loc de a-1 privi ca pe un sentiment copilăresc şi trecător, dânsa, cu firea ei caldă, îl socotea trainic şi primejdios. Zicea scrisoarea:"Am ajuns la Paris, după o călătorie destul de ostenitoare. Mihai era tot trist. Se lupta cât putea să biruie jalea ce-1 cuprinsese chiar de la plecare, dar nu izbutea. Eu îl observam pe tăcute şi îmi venea să plâng de mila lui: n-a închis ochii un minut. Credeam că despărţirea de ţară şi de surori îl enervase prea mult, dar speram că, o dată ajuns în mijlocul lumei dintr-un oraş mare. o să-şi redobândească veselia naturală a vârstei lui. Ne-am oprit la Viena două zile. Părea că se interesează de toate, dar mai mult decât orice se interesa de mine. A-ţi spune îngrijirea fină şi delicată cu c;irc mă înconjura, expresia cu care mă privea, iubirea cu care îmi luamâinile într-ale lui şi mă chema «maman dragă», îmi e cu neputinţă, începusem să cred că ştie ceva despre proiectele noastre... şi-mi era ruşine. Se uita la mine cu atâta înţelegere, încât mă făcea să roşesc. Vedeam că are pe buze o întrebare, că se luptă s-o rostească şi că nu îndrăzneşte. De multe ori aducea vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere. în sfârşit, mă întrebă... Am crezut că se cufundă pământul cu mine. îmi bătea inima de nu mai puteam să respir. Ori de câte ori mă gândesc la momentul acela, simt că mă roşesc... Dar să-ţi spun cum m-a întrebat. Treceam printr-o câmpie lungă, între Colonia şi Strassburg; el se uita pe geam, preocupat. - «Maman, îmi zise din nou, înainte de a ajunge la Paris, aş vrea să te întreb ceva». -«întreabă-mă», îi răspunsei eu, cu glasul jumătate. Simţeam că mor. - «Aş vrea să te întreb ceva, dacă mi-ai făgădui mai întâi că nu te superi». - «Nu mă supăr»... El mişcă din cap cu nehotărâre. - «Maman, adevărat că nenea Matei are pentru dumneata o admiraţie aşa de mare?... că te iubeşte?» -«Ce prostii spui, Mihai!» îi răspunsei, încercând să zâmbesc. El nu râdea deloc. - «Iartă-mă, maman dragă, că îndrăznesc să te întreb un asemenea lucru; dar, dacă ar fi adevărat, eu aş fi aşa de fericit!... Mi s-ar părea că te las mai puţin singură...» Ce era de răspuns la o întrebare care arăta atâta bunătate sufletească? Nu ştiu ce i-am răspuns. Cred că îmi venea să-1 sărut ca pe copilul meu. De multe ori m-am gândit la soarta ce aşteaptă pe Mihai: tremur de frică să nu fie nenorocit...
De-abia ajunşi la Paris, l-am rugat să se culce. El nu prea vrea, zicând că ţine să m-ajute să deschid cuferele. Dar osteneala îl biruia. Şi, cum eram în cameră la mine, îl văd că se întinde pe pat, de-a curmezişul, şi rămâne rezemat pe un cot, fără a mai zice un cuvânt... După câteva minute îl aud vorbind: «Tare îmi eşti dragă.» - «Ştiu că îţi sunt dragă, fiindcă eşti un copil bun». Atunci îl văd că se ridică: «Ce-am zis, maman?» - «Ai zis că-ţi sunt dragă...» Era aprins la faţă cum e focul. - «Maman, sunt foarte ostenit»; şi, fără ca eu să-1 mai rog, trecu în camera lui şi se culcă. Din acel minut a început să aiureze. Două zile şi două nopţi eu n-am închis ochii. Am chemat numaidecât un doctor care a stat lângă dânsul o jumătate de oră fără să se rostească. Temperatura era la 40 de grade; delirul nu se mai oprea. După o jumătate de oră doctorul îmi zise că nu poate diagnostica cu siguranţă; era sau tifos, sau friguri efemere, ce se nasc de prea multă osteneală şi în care temperatura se ridică foarte repede. Dacă delirul continua era semn rău, clacă, dimpotrivă, înceta, era speranţă ca bolnavul să adoarmă, şi după o bună odihnă să se scoale sănătos. Din fericire, delirul încetă, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30 de ceasuri fără întrerupere. "Viaţa la ţară - Duiliu Zamfirescu"


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu